Recomandări

Dej | Poveste de viață: Mariana Ilieș – Femeia comandant într-o lume a bărbaților

Publicat acum

9 ani

2015-03-08

La sfârșitul săptămânii trecute a avut loc la Dej un simpozion organizat de Asociația „Suflet Someșean”, realizat cu ocazia Zilei Femeii.

Printre femeile de succes care au luat cuvântul s-a numărat și comisar șef Mariana Ilieș, comandantul Poliției Municipiului Dej, care a ales să-și spună, pentru prima dată în fața unui auditoriu, povestea sa de viață. Nu se consideră a fi o femeie diferită față de alte femei, spală.. calcă… și de multe ori se pune la somn la ora 3 sau 4 dimineața și după merge la muncă, asemenea tuturor femeilor. Dej24.ro vă prezintă în exclusivitate cele povestite de șeful Poliției Municipiului Dej în cadrul simpozionului de la Cercul Militar.

„O să aleg varianta de a sta pe scaun, nu din lipsă de respect față de dumneavoastă, pentru că vreau să îmi spun povestea de viață pentru prima dată în Dej și vreau să mă simt a dumneavoastră. Pentru că mă chinui să fac lucrul acesta de vreo 29 de ani și cred că pentru prima dată vorbesc în fața atâtor femei, pentru că sunt obișnuită să vorbesc bărbaților. Lăsați-mă să stau jos și, dacă doamna Mureșan o să facă și o a doua ediție a acestei seri, o să o rog să ne aranjeze sub formă de cerc, să ne uităm una la alta, să ne vedem pentru că eu mă simt ca la ședință dacă stau în picioare și dumneavoastră în fața mea. Nu mă văd absolut diferită față de dumneavoastră… scrie aici „femeia comandant”… Sunt șefa Poliției Dej, dar… spăl, calc… cui să-i spun eu aici că m-am culcat la ora 3 sau 4 dimineața și ziua următoare m-am dus la serviciu, că toate faceți același lucru. Nu în fiecare zi, dar sunt zile în care toate avem orele noastre de trezire și de culcare. Așa că vă rog să mă lăsați să stau pe scaun, să nu fiu șefa poliției, pentru că la Observator la ora 7 și la Pro TV la ora 5 vedeți dumneavoastră cu ce mă ocup eu la serviciu și nu cred că este atât de relevant câți rromi s-au bătut săptămâna aceasta la Recea Cristur, câți copii au murit ieri în Panticeu, câte mașini s-au furat săptămâna aceasta, pentru că bănuiesc că sunteți sătule de acele știri negative. Lăsați-mă încă o dată să fiu de-a dumneavoastră, să stau jos și să vă spun povestea mea de viață”.

La vârsta de 14 ani s-a urcat într-un autobuz și nu s-a mai întors niciodată acasă

„M-am urcat într-un autobuz la vârsta de 14 ani și nu m-am mai întors niciodată acasă. Am urmat un liceu de matematică-fizică în municipiul Alexandria, după care am dat la Facultatea de Drept, sperând să intru din prima. Am dat la Iași crezând că acolo voi reuși pentru că, fiind mai departe de București, se va intra cu medie mai mică. A fost exact invers. Erau numai 25 de locuri și eu am picat cu brio, cu o medie cu care puteam să intru, din primul an, în București. Am stat acasă un an de zile, am învățat și am intrat în anul următor la Facultatea de Drept din București. După patru ani de facultate se făceau cereri de repartiție, de care multe doamne din sală ați avut parte”.

A aflat că exista un post liber de procuror la Dej. Era convinsă că orașul Dej este situat undeva pe lângă Brașov

„Pe vremea aceea, majoritatea studenților de la Drept visau să ajungă procurori. Era și visul meu, dar, pentru că eram necăsătorită, eram de la țară și niciunul dintre orașele mici din jurul localității în care eram născută nu erau deschise, iar orașele mari erau închise, nu aveam nicio șansă să ajung într-un oraș mare, motiv pentru care am ales să-mi iau repartiția ca avocat în Deva.

La un moment dat, în timpul repartiției, una dintre colege mi-a șoptit că este un post liber de procuror la Dej. Am pierdut contactul cu realitatea, am încercat să-mi imaginez unde este acel oraș „Dej”. Am fost ferm convinsă că este undeva lângă Brașov și, în momentul în care am ieșit în fața comisiei, am zis „municipiul Dej” fără să știu în ce județ este. Am ieșit din sală, iar pe hol colegii care luaseră deja repartiția aveau o hartă, dacă vă aduceți dumneavoastră aminte, pe vremuri, era în fiecare clasă câte o hartă imensă de vreo doi metri. Harta aceea era întinsă pe jos și am încercat să caut deasupra Brașovului, la vreo două degete distanță, municipiul Dej. Nu era nicăieri. M-a întrebat un coleg ce caut și i-am spus că „eu caut Dejul”. Și mi-a zis „nu nu… nu acolo” și a încercat șă îmi arate așa… cu un liniar, mai sus. Distanța era imensă. L-am găsit deasupra Clujului. M-am urcat, la vreo două zile distanță, într-un tren care, la fel ca și autobuzul, nu m-a mai dus niciodată acasă”.

„Am învățat să trăiesc ardelenește… am fost nevoită să înjur ca în Ardeal… Am fost nevoită să plâng ca și femeile din Ardeal”

„Este în sală o doamnă pe care o cunosc din primele mele săptămâni în Dej și căreia aș putea să-i mulțumesc. Este vorba despre doamna Platon, este una din primele femei cu care m-am intersectat în Dej și care „m-a adoptat” la un moment dat în viața familiei ei, în viața prietenilor ei și cred că, cu pași mărunți, am învățat să trăiesc ardelenește.

N-am știut să salut ani de zile, nu am fost în stare să zic „servus” pentru că tot timpul ieșea ceva „servus” de Teleorman, ideea sclavului umil din Dreptul Roman, dar până la urmă am învățat, zic eu, să și înjur ca în Ardeal. Gândiți-vă că lucrez cu bărbații și ca să mă integrez între ei am fost nevoită să învăț să înjur. Am fost nevoită să plâng ca și femeile din Ardeal și am continuat să îmi trăiesc viața…”.

Cea mai mare realizare a sa este fiica ei, nu funcția de comandant

„M-am căsătorit în oraș, am o fetiță și probabil că fiica mea este cea mai mare realizare a vieții mele, nu funcția de comandant care este trecătoare.

Am avut un vis și mă gândeam la un moment dat care este cuvântul care m-ar reprezenta. Bănuiesc că cuvântul „dor” mă reprezintă cel mai tare. De când am plecat de acasă, până ce părinții mei au încetat din viață, mi-a fost dor de ei… Din momentul în care părinții mei au încetat din viață, fiica mea a crescut, s-a urcat într-un avion, este studentă la Manchester și îi duc ei dorul acum (…)”.

„Nu este nimic fabulos în a lucra cu 100 de bărbați”

„Cam asta este povestea vieții mele. De la serviciu chiar că nu vreau să vă povestesc, pentru că nu este nimic fabulos în a lucra cu 100 de bărbați. Fiecare aveți câte unul acasă, închipuiți-vă că eu am 100 la serviciu pe care îi stăpânesc mai mult sau mai puțin. Dar să știți că bărbații la serviciu sunt altfel decât bărbații acasă. Și eu am unul acasă pe care nu îl stăpânesc toată ziua, așa că să nu vă închipuiți că sunt acea femeie puternică despre care vorbea doamna Beraru… nu”.

Plânge de multe ori când se confruntă cu cazuri mai deosebite

„Urcând scările să știți că am plâns, deși mi-am propus să savurez cu toată bucuria momentul acestei întâlniri. În momentul în care am urcat scările, am fost sunată și mi s-a spus că un coleg de-al meu este foarte grav bolnav și era pe salvare, îl duceau la Cluj.

Cam acestea sunt bucuriile și necazurile vieții mele, nu-i nimic deosebit, nu sunt atât de puternică. Să știți că plâng când mă duc la un accident în care este implicat un copil, plâng când este vorba de o faptă mai urâtă în care este victimă o femeie sau un copil, mai plâng și pentru câte un bărbat… când îl găsesc singur, nespălat, cu doi, trei copii pe lângă el. Nu plâng toată ziua, să nu vă închipuiți, dar sunt momente la serviciu în care, oricât ai încerca să fii de puternic, nu poți. Pentru că, până la urmă, suntem oameni. Femei sau bărbați, cu toții suntem oameni. Acasă sunt la fel ca și dumneavoastră. Bănuiesc că multe dintre dumneavastră aveți povești mult mai frumoase și mai savuroase decât a mea.

Mulțumesc foarte mult că m-ați ascultat…”.

Prof. Cornelia Platon: „Aș vrea să spun și eu câteva cuvinte… Se spune că dacă rupi o floare dintr-un loc și o plantezi în altă parte, se ofilește, moare. Mari (n.r. Mariana Ilieș) este dovada clară că a fost o floare ruptă din sud, am plantat-o în pământul nostru ardelenesc și uitați-vă ce frumoasă și înfloritoare este”.