PORTRET DE MILITAR. Subofițer Cătălişan Flore Alexandru, din Dej. Viața din spatele uniformei de militar

11813487_1135854673095925_1018533470918858123_n

Ne trăim viaţa cu mai mare sau mai mică patimă şi intensitate, alergăm după obiective şi lucruri mai mult sau mai puţin efemere, suntem, mai mult sau mai puţin, prizonierii propriilor noastre ambiţii, frustrări, împliniri sau neîmpliniri, ritmului ameţitor impus de traiul cotidian al secolului dar mai ales al societăţii în care trăim uitând, nu de puţine ori, să fim umani, să ne caracterizăm şi să fim caracterizaţi în tot ceea ce facem, mereu, prin prisma valorilor perene ale umanităţii: empatie, altruism, dedicare, perseverenţă, sacrificiu şi modestie.

Ne bucurăm pentru lucruri mici şi efemere, ne lamentăm şi suferim pentru la fel de mici şi efemere neîmpliniri şi nu odată ne transformăm în propriile noastre victime uitând ce înseamnă să ai ca lumină călăuzitoare în viaţă valori ca cele amintite mai devreme.

Se numeşte Cătălişan Flore Alexandru, este subofiţer în cadrul Batalionului 811 Infanterie „Dragonii Transilvani” din Dej.

S-a născut la 30 august 1962, în podişul Transilvaniei, în satul Corneşti, judeţul Cluj, într-o familie de ţărani gospodari, fiind primul copil al familiei, cinci ani mai tîrziu familia mărindu-se cu încă un membru, o fetiţă.

Anii 70 îi poartă în localitatea Dej unde părinţii muncesc şi primesc o locuinţă. Acolo tânărul Florea începe şcoala primară, gimnazială şi mai apoi clasele a IX a şi a X a, schimbând de-a lungul anilor mai multe şcoli. A fost o perioadă grea pentru el pentru că îşi pierde tatăl, răpus de o boală cruntă, tocmai atunci când avea mai mare nevoie de el.

În anul 1979 se înscrie la Şcoala Profesională de Mecanici Auto din Cluj Napoca pe care o termină în anul 1980, fiind repartizat la o autobază din localitatea Gherla, ca şofer. În acelaşi an se mută, împreună cu mama şi sora, în acea localitate, fiind capul familiei şi responsabil pentru binele lor.

Lucrează ca şofer din anul1980 până în anul 1983, urmând în paralel cursurile liceului la seral, pe care îl termină în anul 1983. Deja era cu un pas mai aproape de un vis al lui din copilăire, acela de a fi militar şi alege să dea examen de admitere la Şcoala Militară de Subofiţeri de la Sibiu, examen promovat, fiind admis la arma Infanterie.

În anul 1985, tânărul sergent-major, depune Jurământul Militar şi primeşte repartiţie la Regimentul 81 Mecanizat „Bobâlna”, în localitatea Dej. Începe cariera militară ca gestionar de companie la o companie de infanterie până în anul 1987, când, este mutat la ordin, Comandant de Pază, la un depozit al Diviziei 4 Infanterie.

Îşi îndeplineşte exemplar atribuţiunile funcţionale până în anul 2004, când este numit Subofiţer de Companie în cadrul Batalionului 811 Infanterie, la aceeaşi companie unde, în urmă cu 7 ani, era gestionar.

Omul potrivit la locul potrivit este un ideal iar lui i-a fost realitate, noua funcţie fiind exact ceea ce i se potrivea ca profesionist şi nu numai.

A devenit „tăticul” oamenilor, cel pe care militarii se puteau baza întotdeauna, cel care avea un sfat pentru oricine, un cuvânt de îmbărbătare dar cel mai important, tandemul comandant companie-subofiţer de companie este emblematic pentru militarii din subordine, pentru noţiunea de lucru în echipă, fiind model de urmat pentru toţi ceilalţi.

În aceeaşi notă de profesionalism execută prima misiune internaţională în Irak, în anul 2006, apoi pe cea de-a doua în anul 2010 în Aganistan unde capătă, dar de la subordonaţi, porecla „Moşul”, ca recunoaştere a profesionalismului şi înţelepciunii de care dă dovadă alături de comandantul lui, echipă care reuşeşte performanţa de a-şi face subordonaţii să „respire la unison”, îndeplinindu-şi misiunile aşa cum le-au fost ordonate şi fiind adevăraţi ambasadori ai ţării şi armatei noastre pe acele meleaguri.

Urmează, în curând, o nouă provocare, o altă misiune în Afganistan, ca ajutor comandant pluton infanterie, la 53 de ani, ceea ce pare rupt dintr-un film de ficţiune, greu de imaginat dar mai ales de transpus în fapte. Şi o face cu aceaşi determinare şi altruism ca în urmă cu 30 de ani, cînd primea repartiţia în prima sa unitate militară ca tânăr sergent-major.

De unde îşi trage energia necesară şi obligatorie de altfel pentru a fi ceea ce este şi pentru a continua?
Doar el ştie.

Aceasta-i, pe scurt, cariera militară a acestui subofiţer fără a mai pomeni de cotidianul vieţii de militar, de celelalte privaţiuni aferente meseriei, de misiuni în ţară, instrucţie, trageri, aplicaţii şi atât de multe altele.

Incredibil, dar ceea ce este de-a dreptul năucitor de-abia urmează – viaţa de dincolo de uniforma de militară.

Urmaţi firul noii poveşti în paralel cu cea de până aici pentru a pătrunde cu adevărat în universul acestui om, pentru a-i înţelege nemărginirea şi povara în acelaşi timp.

Undeva în anul 1985 cunoaşte o „floarea ardeleană” cu care alege să-şi unescă destinul. Merg împreună pe drumul hărăzit de viaţă şi câţiva ani mai târziu, neputând avea copii din cauza unor incompabilităţi genetice, hotărăsc să înfieze unul.

După eforturi susţinute, iarăşi, reuşesc în anul 1999 să îl înfieze pe Arian Alexandru, o mândreţe de copil de numai 3 luni. Totul începea cum nu se poate mai frumos pentru ei dar, odată cu trecerea timpului, observă că ceva nu este în regulă cu micul Arian, care nu se comportă precum copii de vârsta lui. Încep controalele la diverşi medici, spitale şi undeva în jurul vârstei de opt luni primesc recomandarea să mai aştepte până la împlinirea vârstei de un an, pentru o concluzie pertinentă în ceea ce priveşte starea micuţului.

La împlinirea acestei vârste, în urma unui control amănunţit primesc o lovitură devastatoare: Arian este suspect ca suferind de „Hemipareză pe partea dreaptă cu retard neurologic şi de vorbire, încadrat în gradul I grav de persoană cu dizabilităţi”. Acest rezultat se confirmă ulterior, în jurul vârstei de 3-4 ani, moment de răscruce pentru tânăra familie.

Trebui să ia o decizie având în vedere faptul că medicul le confirmă ca boala nu este vindecabilă, copilul va avea probleme de locomoţie, de vorbire, nu va putea să scrie şi să citească niciodată ca alţi copii şi, mai ales, cineva va trebui să aibă grijă de el pentru tot restul vieţii lui.

În ciuda crudei şi implacabilei realităţi decid să păstreze copilul, deşi aveau opţiunea de a-l duce înapoi, la centrul de unde fusese înfiat, şi aleg să-şi dedice restul vieţii îngrijirii lui căci, vorba ardeleanului, „nici p’un câne nu-l arunci de la casă, darmite un ciot de om”.

Încep greii ani de viaţă dedicată acestui copil, cu drumuri de două ori pe săptămână la Gherla, judeţul Cluj, cale de 45 de kilometri, pentru tratamente ale afecţiunilor copilului, 7 ani fără întrerupere, la logoped, neurolog, clinici de recuperare, de chirurgie pentru operaţii de alungirea de tendoane, e.t.c..

Suplimentar, se derulează acasă, recuperare kinetoterapeutică, înot la bazin, plimbări zilnice de cel puţin 3-5 km, îmbrăcat, spălat, încercat cu obstinaţie a-l învăţa scrisul şi cititul şi multe altele, imaginabile şi neimaginabile.

Greu – puţin spus, însă oare cum am putea zugrăvi în cuvinte sărace calităţile acestor oameni sau ce calitate anume, din cele atribuite nouă, oamenilor, le-ar lipsi lor?

Soţia renunţă la serviciu, undeva în anul 2002, pentru a putea fii în permanenţă alături de Arian, fiind secondată de cel ce a jurat să-i fie aproape mereu, la bine şi la greu.

Pot fi văzuţi adesea, prin parcul şi pe străzile oraşului, pe arşiţă sau ploaie, tată şi fiu, primul concentrat şi al doilea târându-şi cu greu picioarele, la plimbarea obligatorie care, speră cu încăpăţânare el tatăl, o să-i facă bine lui, copilului.

Nu are timp de o bere cu prietenii chiar dacă ar vrea, nu are timp de un film sau de un spectacol, chiar dacă-i plac şi ele pentru că are altceva de făcut, mai important decât orice pe pământul ăsta, are grijă de copilul lui.

Şi îşi poartă cu mândrie crucea, dedicat cu trup şi suflet cauzei în care crede, nu se plânge de greutăţile vieţii lui, nu cere ajutor şi, incredibil, este şi militarul care nu abdică de la nimic în exercitarea atribuţiunilor sale funcţionale şi care are puterea şi resursele morale şi nu numai, de a da un sfat, de a fi de ajutor şi de folos subordonaţilor, colegilor şi comandanţilor lui, în egală măsură.

Ameţitor este faptul că nu şi-a pierdut speranţa, nici măcar o clipă, nu disperă şi crede cu încăpăţânare că într-o bună zi o să fie fericit că Arian al lui aleargă şi râde ca orice copil, scrie şi o să îi şi citească ceea ce a scris.

Aşa să îl ajute Dumnezeu, merită să il ajute!

Oare câţi dintre noi avem puterea de a face aşa ceva, de a lăsa pentru o clipă la o parte preocupările banale şi neînsemnate de zi cu zi, abordările superficiale ale problemelor care contează cu adevărat, stereotipurile în gândire şi acţionale în favoarea lucrurilor, calităţilor şi comportamentului ce ne caracterizează ca fiinţe umane şi de care aminteam la începutul acestei poveşti, oare câţi?

Autor: Plutonier-adjutant principal Florea SAS

loading...

Despre autor

Comentarii

  1. anonim k
    anonim k 5 august, 2015, 12:10

    Astfel de oameni, astfel de exemple ar trebui sa vedem mai des pentru a ne convinge ca bunatatea nu a murit inca. Il admir de cate ori il vad cu copilasul la plimbare, cum are o rabdare de fier cu el , cum ii spune ” iubirea lui tata ” . Acum stiind ca nu este tatal sau biologic parca il admir si respect si mai mult. Mii de parinti pot sa se rusineze de felul in care is trateaza copii in comparatie cu acest domn. Resepct si multumesc domnului Flore ca mie imi da un asa exemplu si ca si-a impartasit povestea

    Răspunde
  2. Ungur Paul
    Ungur Paul 5 august, 2015, 12:35

    Respect pentru acest mare om…

    Răspunde
  3. Adrian Tocaci
    Adrian Tocaci 5 august, 2015, 16:46

    Am avut plăcerea, sau mai bine zis, onoarea, să-l cunosc personal iar impresia pe care mi-a lăsat-o este una, a unui om deosebit, din toate punctele de vedere. De astfel de oameni are nevoie societatea noastră și țara în care trăim.

    Răspunde
  4. Alex P
    Alex P 6 august, 2015, 15:00

    Respect maxim un om de milioane

    Răspunde
  5. Alex P
    Alex P 6 august, 2015, 15:02

    Respect maxim un om de millioane*

    Răspunde

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.
Câmpurile necesare sunt marcate cu*