INTERVIU. Povestea celei mai vechi asistente de la Ambulanța Dej: ”Regret că nu mai pot ajuta oameni”

Aproape jumătate din viață și-a petrecut-o între casă și Ambulanța Dej. Ieri, cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, doamna Virginica Ivanovici a spus ”Cod 0” și s-a pregătit de ultima ei solicitare.

Ieri seară. Era aproape ora 19, oră la care colegii de pe zi sunt schimbați de cei care intră în tura de noapte. Prin stație s-a auzit indicativul uneia dintre ambulanțele din Dej. Indicativul autospecialei de intervenție pe care lucra doamna Virginica Ivanovici, cea mai veche asistentă medicală de la Ambulanța Dej, cu peste 40 de ani vechime în domeniu, dintre care aproape 30 de ani petrecuți la acest loc de muncă.

Se afla încă în autospecială, alături de șofer, și de-abia ce anunțase prin stație că e liberă, după ce sosise de la un pacient, din localitatea Nireș. Un nou caz era anunțat de dispecer.

Doamna Ivanovici, după anunțarea indicativului ambulanței prin stație: ”Comunicați, vă rog…”

Dispecer 112: ”Nr. fișă: 15112015… Solicitant: Ivanovici Virginica… Vârsta: 64 de ani… Domiciliu: Ambulanța Dej”

Tăcere bruscă. În momentul acela i s-au înmuiat picioarele și a rămas fără cuvinte preț de câteva secunde. Și-a dat seama în scurt timp că nu e un caz primit cu 10 minute înainte de încheierea ultimei ture, ci un mesaj pentru ea de la colegii-salvatori din întreg județul, un mesaj de rămas-bun. Era ultima ei ”misiune” în cadrul Ambulanței Dej. O ”misiune” plină de nostalgie, o misiune începută în noiembrie 1986.

Doamna Ivanovici s-a născut zona Fălticenilor, iar copilăria și adolescența și le-a petrecut în localitatea Vama din județul Suceava. În sistemul medical a intrat în anul 1976. Terminând Școala Tehnică Sanitară din Suceava, acesta a fost repartizată, după medie, la Stațiunea Balneară din Vatra Dornei. Ulterior, după câteva luni petrecute la Spitalul Municipal Dej, pe un post cu perioadă determinată, a fost ”fixată” la Dispensarul de pe Dealul Florilor, unde a petrecut nu mai puțin de 6 ani. Cea mai mare provocare a carierei avea să vină însă în noiembrie 1986: Ambulanța Dej.

Urări de bine, sănătate, multă fericire și o pensionare cât mai îndelungată, toate aceste gânduri s-au îndreptat, ieri, de la colegii din întreg județul, prin stație, spre asistenta medicală de la Dej, pregătită să meargă la ultimul ei ”caz”. Mai mult decât atât, șeful Serviciului de Ambulanță Cluj, medicul Horia Simu, a simțit nevoia să intervină și i-a urat chiar el domnei Ivanovici toate cele bune, asigurând-o că va rămâne colega lor, chiar dacă se pensionează și există practic o despărțire din punct de vedere profesional.

Afară, în același timp, aproape toți colegii ei – șoferi, medici și asistenți – stătateau și așteptau ora 19, oră la care se sfârșea ultima tură de serviciu a ”sărbătoritei”. Multe lacrimi, emoții și amintiri – aceasta ar fi descrierea ”tabloului general”, după întâlnirea cu ”tovarășii” de muncă. Doamna Ivanovici nu s-a gândit nici măcar o secundă că, în ultimele ei minute petrecute la Ambulanța Dej, va fi atât de emoționată. Nici măcar colegii ei nu credeau că vor plânge minute în șir, depănând cele mai frumoase ”aventuri” petrecute împreună de-a lungul anilor.

Ieri a fost ultima ei zi ca asistent medical la Ambulanța Dej. A lucrat acolo din anul 1986, dedicându-și așadar aproape 30 de ani din viață… pentru a salva vieți. A văzut numeroase nenorociri, de la persoane decedate, sinucideri, accidente, înecați și până la banale cazuri de febră sau greață. Din experiența ei profesională a împărtășit și altor colegi, munca ei fiind extrem de apreciată de cei din jur.

De-a lungul celor aproape 30 de ani de ambulanță, prin activitatea depusă în slujba comunității, doamna Ivanovici a salvat mii de vieți, a acordat ajutor atât de necesar bolnavilor și a redat speranța altora care nu credeau că mai au vreo șansă. A îndurat nopți nedormite, ierni geroase și veri toride, în timp ce se afla în slujba oamenilor, însă nu s-a plâns niciodată. ”Nici vorbă de oboseală pe chipul dânsei”, mărturisesc colegii ei, nici măcar când trebuia să stea peste program, atunci când era nevoie.

La cei 65 de ani, împliniți chiar astăzi, doamna Ivanovici – o fire extrem de modestă –  se consideră o persoană împlinită din punct de vedere profesional. Chiar și așa, regrete există… Regretul că nu mai poate ajuta în continuare oameni.

Doamna Ivanovici a acceptat să stea de vorbă cu reporterii Dej24.ro și ne-a mărturisit câteva dintre experiențele cele mai importante ale carierei sale.

De ce ați decis să intrați în sistemul medical și nu ați ales altă meserie? Cum au fost începuturile?

Am vrut să practic această meserie pentru că mi-a plăcut să ajut oameni. Acesta a fost principalul motiv. Pe atunci era altfel, nu pot să mă plâng de condiții, mai ales la Vatra Dornei a fost foarte bine, la Dispensar aici, iarăși a fost bine, în schimb la Ambulanță, până să ne ia Clujul, în 1996, au fost condiții mai vitrege, nu erau dotate ambulanțele cu materiale, cu aparatură… Au fost condiții mai grele. Actul medical tot așa se desfășura, dar în acele condiții. Nu aveam medic pe atunci, în acele vremuri lucram singuri, doar noi. Serviciul de Salvare nu era dotat nici cu mașini bune, nici cu aparatură, nici cu medicamente. Chiar și așa, ne-am descurcat cum am putut și a fost bine.

Cu ce gânduri ați ajuns la Ambulanța Dej? Aveați emoții?

Mi-am făcut griji, mă întrebam dacă o să mă descurc, dacă nu o să mă descurc? Oricum, m-am adaptat foarte repede și mi-a plăcut mult de tot.

Vă mai amintiți primul dvs. caz?

Sigur că da, îmi aduc aminte că m-au trimis la Huta, la un epistaxis, la o doamnă mai în vârstă. Îmi amintesc că mi s-a părut drumul foarte lung, nu știu de ce… Știu că m-am descurcat, era un epistaxis pe care am putut să-l opresc eu, a fost bine. Pe urmă am avut N cazuri, nici nu mai știu, de absolut toate felurile. Vai, câte accidente, câte nașteri am prins, chiar în salvare, sau la domiciliu…

Ce caz v-a impresionat cel mai mult și v-a rămas în minte?

M-au marcat foarte multe, dar, de exemplu, a fost un caz în Urișor. Era un depozit de cereale… Acolo era un bărbat care încărca-descărca marfă de pe o basculantă, iar ceva s-a defectat și omul, vrând să repare problema, a rămas blocat, a fost strivit. Nu era decedat când am ajuns, dar era groaznic. S-a intervenit cu o macara, oamenii au pus umărul să ridice ditamai autovehiculul încărcat, dar de unde?! Până la urmă am reușit să îl duc în viață la spital și cred că a și supraviețuit, așa îmi aduc aminte. Am mai avut iarăși un accident la CCH, acela chiar m-a impresionat tare. Era un bărbat căzut într-un canal, decedat, vai, era opărit tot. M-a impresionat mult. Au fost multe, accidente cu copilași, a fost unul în intersecția Bistriței-Baia Mare cu trei sau patru morți, împrăștiați pe acolo… Pot spune că am trecut prin multe și multe mi-au rămas și în minte.

Care a fost cea mai mare provocare din cariera dvs.? Aveți idee la câte cazuri ați intervenit în acești 29 de ani petrecuți la Ambulanța Dej?

Cea mai mare provocare a fost să salvez vieți din accidente. Au existat foarte multe cazuri când am salvat vieți, dar nu m-am gândit niciodată să le număr. Am fost trimisă la foarte multe solicitări. Destule, aș spune.

Care este cea mai mare satisfacție pentru un asistent medical?

Când vede că reușește să facă bine omului. Când vezi că ajuți și vezi că e ok și e totul bine, mai mare satisfacție nu ai. Am fost oprită de foarte mulți cetățeni, chiar pe stradă, care mi-au mulțumit pentru serviciile făcute. Atunci, în acele momente, îți dai seama că într-adevăr faci ceva pentru oameni.

Cum ați reușit să împărțiți viața profesională cu cea personală?

Nu mi-a fost greu. Am reușit să fac față și la serviciu și acasă. Am găsit un echilibru între cele două. Nu am pus familia în fața serviciului, dar nici invers. M-am dedicat serviciului și nu am avut nicio piedică din cauza familiei.

Cum a fost ieri, ultima tură petrecută la Ambulanța Dej?

A fost o tură ușoară, am avut cazuri lejere, dar ultimul ”caz” a fost cel mai impresionant. Am fost la Nireș și pe la 18:50 m-am dat liberă, atunci mi-am predat cazul, că trebuia internat. Imediat cum m-am dat liberă, Clujul m-a anunțat că îmi dă caz. Sincer, m-am enervat puțin, era 7 fără 10… Totuși, încep să notez numărul de fișă, locul solicitării… și apoi au început elogiile. Au fost tare drăguți, mi-au apreciat munca, m-au felicitat, mi-au dorit pensionare cât mai lungă. Nu mă așteptam! M-am emoționat, am început să plâng… Imediat apoi a intrat domnul director Horia Simu și m-a felicitat… Când mă dau jos din ambulanță, aplauze… în jurul meu erau toți colegii. Când i-am văzut nu am mai știut ce să mai zic. Am rămas fără cuvinte! Așa o ieșire la pensie le-am dorit la fiecare. În orice caz, am simțit că am fost agreată în colectiv și m-am simțit foarte bine.

Cu ce regrete, dacă există, vă despărțiți de Ambulanța Dej?

Sunt regrete că nu mai pot să activez și să ajut oameni, să știți că sunt regrete… Chiar nu mi-am dorit pensionarea.

Ce la urați foștilor colegi? Ce mesaj aveți pentru ei?

Le transmit că îi iubesc pe toți și le doresc să își desfășoare cât mai mult activitatea în condiții bune, că sunt toți profesioniști, și să aibă satisfacții de pe urma muncii lor. Sunt chiar deosebiți, e adevărul!

Pe această cale îi urăm și noi ”La mulți ani”, îi mulțumim pentru excelenta colaborare și îi dorim multă sănătate alături de cei dragi!