De Dragobete, iubește românește! Semnificațiile acestei zile

Numele sărbătorii de pe 24 februarie provine de la zeul roman omonim, Dragobetele fiind zeul tinereţii în Panteonul autohton.

Dragobetele are o tradiţie de circa două secole în România, cele mai vechi menţiuni despre existenţa unor obiceiuri practicate în această zi având o vechime de 170 sau 180 de ani.

Cum sfârşitul lunii februarie este o punte de legătură între iarnă şi primăvară, tinerii de la ţară obişnuiau să se adune, atât băieţi, cât şi fete, pornind în căutare de flori de primăvară pe dealuri şi prin lunci. Dacă se găseau flori de frag, acestea erau culese de către băieţi şi dăruite fetelor, rostindu-se în acest timp versurile: „Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fii dragă/Urâciunile să le desparți”. Tinerii se opreau din loc în loc, aprinzând focuri, prilej de care se foloseau pentru sta de vorbă, la fel ca la şezătoarele din sat.

La ora prânzului, tinerii reveneau în sat, fetele „fugind” de băieţii care le îndrăgeau, iar de era vreuna ajunsă de către băiat, trebuia să se lase sărutată în văzul întregului sat, prin aceasta consfinţindu-se o logodnă simbolică între cei doi. De la această tradiţie provine şi expresia „Dragobetele sărută fetele”.

Oamenii nu sacrificau în această zi animale, deoarece se credea că fetele şi femeile nu vor avea niciodată copii. Dimpotrivă, femeile din sat aveau grijă să hrănească din belsug păsările din curte, dar şi pe cele ale cerului, ca anul să fie bogat. Se credea că, de ziua lui, zeul Dragobete oficia, la început de primăvară, şi nunta păsărilor. Astfel, oamenii spuneau că păsările nemigratoare, privite ca mesagere ale zeilor, se adună ciripind în stoluri, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile. Despre păsările neîmperecheate în zi de Dragobete se spunea că peste vară vor rămâne fără pui. De asemenea, fetele strângeau zăpada ce mai era în această zi, numită „zăpada zânelor”, iar apa rezultată din topirea ei era folosită de fete pentru înfrumuseţare şi diferite descântece de dragoste.

De Dragobete, nimeni nu făcea treabă, nici în casă, nici pe afară, ziua fiind considerată de popor o mare sărbătoare venită din moşi-strămoşi. Se credea că cel ce nu va respecta această zi asa cum se cuvine, nu va mai avea glas omenesc şi va ciripi precum păsările. Bătrânii respectau această sărbătoare drept o zi pentru combaterea frigurilor şi a altor boli.

De Dragobete, dacă ziua era frumoasă, de dimineaţă, grupuri de fete şi baieţi din sat, îmbrăcaţi de sărbătoare, în costume populare, porneau înspre pădure, unde se veseleau, căutau flori de primăvară, cântau şi alergau, asa cum fac tinerii când se găsesc împreună.

Dacă vremea nu permitea ieşirea la pădure, atunci tinerii se adunau în casa vreunuia dintre ei unde petreceau cu mâncare şi băutură şi unde, de obicei, se formau cuplurile şi se încheiau logodne care anticipau nunţile din toamna. Oricum, o veche tradiţie românească spune că în această zi tinerii trebuie neapărat să se veselească şi să petreacă împreună pentru a iubi şi a fi iubiţi pe tot parcursul anului.
În ceea ce priveşte vremea, dacă de Dragobete ploua, se spunea că primăvara va veni mai devreme şi va fi caldă şi însorită. În această zi, nicio fată sau femeie nu are voie să plângă, nici măcar de fericire, deoarece se crede ca va plânge tot anul.

Tot de Dragobete se seamănă busuiocul, asta după un ritual ştiut tot din bătrâni, pentru ca planta să capete toate calităţile cu care a fost binecuvântată dintru începuturi.

Sursa – icr.ro