Cuplu INCREDIBIL la Sântioana – El, 91 de ani, ea 38 – FOTO

Iosif şi Eugenia Balea, din localitatea clujeană Sântioana, comuna Ţaga, sunt un cuplu demn de Cartea Recordurilor, iar diferenţa de vârstă dintre ei, de 53 de ani, aminteşte de cuplurile milionarilor de la Hollywood. Cu toate acestea, Iosif nu este milionar, ci un refugiat şi veteran de război, care a lucrat timp de 20 de ani la magazinul C.A.P.-ului din sat, vânzând biscuiţi „Eugenia” şi alte produse. Fără să-şi imagineze vreodată că, la bătrâneţe, îşi va „trage” o soţie cu acest nume şi cu care, deşi ea e surdomută, va avea o căsnicie de vis!

„Bătrânul e chiar vecinul meu din localitatea Sântioana şi trebuie să vă mărturisesc faptul că eu l-am cununat, în ianuarie 2010, cu tânăra Eugenia. Atunci, pentru că ea e surdo-mută, ţin minte ca a fost nevoie de un translator mimico-gestual, aşa cum cere legea în asemenea situaţii”, a declarat pentru Gazeta de Cluj  viceprimarul comunei Țaga, Emil Sabău. Explică apoi că-l cunoaşte pe vecinul său chiar din perioada când acesta era gestionar la magazinul C.A.P.-ului din sat: „La magazinul sătesc, omul vindea de toate. Eu, împreună cu ceilalţi copii din sat, intram în magazin şi primeam biscuiţi Eugenia, după ce îi ofeream, la schimb, ouă furate de prin coteţele vecinilor. Mulţi ani a lucrat acolo, de unul singur. El rezolva toate problemele – şi se descurca excelent. Mai ştiu că e văduv, de mult timp şi are trei copii mari, cu toţii pe la  casele lor. De asemenea, Eugenia are şi ea un băiat, în vârstă de 9 ani, pe care-l creşte sora ei, din localitatea învecinată, Mintiu Gherlii. Un alt lucru: el, fiind cel mai bătrân om din sat şi cunoscând perfect terenurile şi proprietarii lor, a făcut parte – imediat după 1990 – şi din comisia de fond funciar din comună. În rest, ne întâlnim toată ziua prin sat, pe el şi pe Eugenia – şi mi-e clar că sunt foarte fericiţi împreună. Acum, de când bătrânul e bolnav şi nu iese din casă, ea e cea care face cumpărăturile, menajul, tot. Până nu demult – şi sunt de atunci vreo doi ani – mergeau pretutindeni, braţ la braţ, uneori chiar până la Gherla sau în alte părţi.  Şi – vă spun sincer – oamenii ăştia se iubesc, formează un cuplu care s-a format din dragoste, ca să fie împreună – şi nu din interes”.

“Într-o vreme lua Viagra. De când s-a îmbolnăvit, n-o mai face”…

Jurnaliștii Gazeta de Cluj o abordează și pe doamna Melania Cupşa, asistentul social din comună, care se ocupă şi de problemele de sănătate ale celor doi. Remarcă aceasta, cu un zâmbet nostalgic: „Cei doi şi-au extins recent casa, fiindcă el are pensie  bună, după ani de muncă, dar şi în calitate de refugiat de război –  şi am remarcat că se înţeleg excelent împreună. Formează un cuplu de prin 2003, el fiind văduv de multă vreme. Iar de când suferă cu inima, a fost dus de câteva ori, cu salvarea, la spital. Cu ani în urmă ştiu că lua Viagra, dar acum, de când are probleme de sănătate şi i s-a atras atenţia, n-o mai face”.

Pășind în gospodăria celor doi, jurnaliștii sunt întâmpinați cu jovialitate de Eugenia, bucuroasă de oaspeţi, iar bătrânul se ridică din pat. Omul, în ciuda vârstei înaintate (n.n.- împlineşte 91 de ani pe 27 februarie) şi a stării precare a sănătăţii sale, are o minte “brici”. Entuziastă şi fericită, Eugenia dă fuga în camera alăturată şi ne aduce un album de familie, dornică să ne arate poza fratelui ei, recent decedat. Încearcă să ne explice că l-a iubit mult de tot şi plânge, într-un limbaj gestual deosebit de expresiv, însoţit de onomatopee. Descrie apoi, pentru noi – prin vorbe numai de ea înţelese, fiecare fotografie din album. Esenţial este însă faptul că, în majoritatea imaginilor, personajele-cheie sunt cei doi soţi, dar şi copilul ei, pe atunci în vârstă de numai câţiva ani.

“Am fost voluntar pentru Ardeal”!

Bătrânul nu se lasă rugat şi, cu o dicţie şi luciditate remarcabile îşi începe confesiunea, care se va dovedi remarcabilă, dezvăluind  o personalitate cu totul aparte: “Am fugit, de la vârsta de 14 ani din România, în 1940, de teama ungurilor, fiindcă avusesem nişte conflicte cu nişte băieţi de vârsta mea şi aceştia mă dăduseră pe mâna csengerilor. Eram bătut zilnic, aşa că n-am mai suportat chinurile la care mă supuneau şi am fugit, de unul singur, lăsându-mi familia în sat”. Explică ,de asemnea, că nu a fost foarte dificil să părăsească pe ascuns  satul fiindcă graniţa cu România se afla destul de aproape de Sântioana: “Am mers în Sântejude, apoi în Puin – şi, de acolo, în România. Părinţii şi fraţii mei au venit şi ei, după mine, însă numai după un an, în 1941, când mă aflam deja, refugiat, la Braşov.” În anul 1944, când împlinise deja 19 ani, Iosif se înrolează, voluntar, în armata română, “pentru Ardeal” –  nuanţează el bombându-şi, cu mândrie, pieptul. Apoi continuă: “Am făcut tot circuitul, până la eliberarea ultimului petic de pământ românesc. Noi am fost un batalion de voluntari şi după ce-am cucerit libertatea Ardealului, n-am mers mai departe, spre Berlin, ci m-am întors la Braşov. Eu nici n-am putut să merg mai departe, fiindcă am fost rănit la picior”. Apoi povesteşte, cu lux de amănunte împrejurările în care a fost rănit, cu acurateţea, devenită  proverbială, a foştilor combatanţi atunci când e vorba de amintiri din perioada războiului: “Cum îs nemţii – ei stăteau tot timpul în copaci, de unde ne mitraliau pe timpul zilei, aşa că nu puteam înainta, după ei, decât noaptea. Într-o zi am fost rănit la piciorul stâng, de un glonţ care, din fericire, mi-a trecut prin carne, fără să-mi atingă osul. Sanitarul m-a bandajat şi eu am continuat marşul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi de aceea m-am întors la Braşov, fiindcă – între timp – rana, uşor agravată, nu-mi permitea acest lucru, astfel cred că aş fi mers mai departe cu armata română. Cât despre nemţii cu care ne-am luptat, am reuşit până la urmă să-i capturăm, însă n-am avut voie să luăm nimic de la ei, tot ce aveau aceştia a ajuns la ruşi”.

Continuarea articolului în Gazeta de Cluj!