Conectează-te cu noi

Recomandări

INTERVIU – Anda Dimitriu despre începuturile în muzică. Ce a însemnat ”Vocea României” pentru ea?

Publicat acum

pe

anda dimitriu

Dejeanca Anda Dimitriu s-a remarcat sezonul trecut la show-ul ”Vocea României” de pe ProTV, unde a ajuns până în marea finală și unde a ocupat locul 2.

Anda Dimitriu a acordat recent un interviu amplu și a povestit despre copilăria ei de la Dej, dar și despre show-ul ”Vocea României”.

– La „Vocea României”, în ediţia de anul trecut, trei dintre finalişti aţi fost ardeleni: Maria Hojda din Sighet, Tiberiu Albu din Orăştie şi tu, din Dej. Cum se poate ajunge vedetă, por­nind dintr-un orăşel de provincie?

– Într-adevăr, m-am născut şi am copi­lărit în Dej, un oraş micuţ, din apropiere de Cluj, cu oameni aşezaţi, cumsecade, cu mult bun simţ. Povestea cu provincia este o simplă prejudecată. Atmosfera şi socie­tatea de acolo îţi dau nu doar cei şapte ani de-acasă, cum se spune, ci şi un sentiment de siguranţă. În Dej te simţi ocrotit, nu ţi-e teamă să mergi pe stradă, nici măcar noap­tea, nu ţi-e teamă să-ţi laşi copilul să se ducă singur la şcoală… Locuitorii de-aco­lo şi-au păstrat întreagă scara valorilor. De asta mă bucur că am deschis ochii spre lume acolo şi nu într-un oraş mare, unde deseori strâmbătatea face legea. În plus, am avut noroc că, la un moment dat, ai mei au cumpărat şi o căsuţă la ţară, în aceeaşi zonă, şi-n felul acesta am putut să gust şi din bucuriile traiului rural: am zburdat pe pajişti, am explorat păduri, m-am jucat şi printr-o curte plină cu flori, nu doar prin faţa blocu­lui… Am avut parte de o copilărie liberă, cu zbânţuia­lă în na­tură, marcată de întâlniri cu oameni frumoşi la suflet, puri, neîntinaţi, aşa cum erau şi cred că încă mai sunt ţăranii din Ardeal. Părinţii mei sunt amândoi profe­sori: tata a fost antrenorul lotului naţional de volei, iar acum este directorul Centrului Olimpic de Volei, iar mama este inginer şi predă la un liceu tehnologic. Însă amândoi au un mare drag de artă, în general, sunt extraordinar de creativi şi au gla­suri foarte frumoase (mama se ocupă şi de corul „Ar­monia”, de la liceul unde predă). La drept vor­bind, şi fratele meu, mai mare decât mine cu nouă ani, cântă foarte bine, deşi nici el nu a îmbrăţişat o carieră artistică. Dan este medic veterinar şi profesează în America, în California.

– Drumurile noastre în viaţă încep uneori în copilărie, prin întâmplări ieşite, cumva, din co­mun. Nu le băgăm totdeauna în seamă, deşi sunt semne clare despre ce va urma. Ai avut şi tu o asemenea premoniţie?

– Mi-a rămas definitiv în minte o scenă care s-a petrecut pe când aveam vreo 5-6 ani. Mama cosea la maşină – îmi făcea nişte rochiţe super­be! – şi cânta. Îmi plăcea mult să stau pe lângă ea când cânta, mai ales că mama prefera cântecele vechi, cu versuri care spun poveşti, nu doar ri­mează. În ziua aceea, însă, în timp ce acul împungea pânza, mama a început să cânte „Sara pe deal”, poezia lui Mihai Eminescu, iar eu am rămas ca vrăjită. Melo­dia aceea, cumva îngânată, se împletea cu cuvintele în aşa fel încât, ca prin farmec, am început „să văd” dealul şi stelele scăpărătoare şi fata îngândurată care-şi întâlneşte iubitul sub „înaltul, vechiul sal­câm”. A trecut ceva timp de la momentul acela şi, când eram în clasa I, într-o după-amiază, mama a venit, m-a luat de la şcoală, şi mi-a spus: „Mergem la Casa de Cultură. Te-am înscris la concursul TipTop Minitop.” La Casa de Cultură se făceau pregătirile pentru faza regională a aces­­tei competiţii pentru copii. Ajunsă în acel micro-studio, am fost întrebată ce melodie vreau să cânt, şi-atunci, fără nici o ezitare, am răspuns: „Vreau să cânt «Sara pe deal»”. Producătorul a făcut ochii mari, dar nu m-a refuzat. I-am repro­dus melodia şi am început repetiţiile. Iar în seara spectacolului, când am urcat pe scenă… a fost magic! Am intrat în poveste cu tot sufletul, am înce­put din nou „să văd” întâlnirea celor doi îndrăgos­tiţi şi am cântat aşa, din ră­runchi… Când am ie­şit de pe scenă, primul lucru pe care l-am auzit a fost vocea cui­­va care mi-a spus: „Doam­ne, cum ai cân­tat, fetiţo! Parc-ai fi un om mare!”. Apoi am intrat în corul şco­lii, am mai parti­cipat la nişte spectacole, dar mereu având drept prin­cipală preocupare şcoala.

– Aş fi putut paria că ai fost o elevă eminentă. În ati­tudinea ta s-a păstrat, până azi, un aer de pre­miantă. Muzica nu ţi s-a părut nicio­dată cu o treaptă mai jos?

– Muzica era doar un hobby. Abia când împlinisem vreo 15-16 ani, la o serbare şcolară, am fost văzută de nişte băieţi din Dej, care cântau rap şi care, după ce s-au prezentat, mi-au zis: „Trebuie să vii la noi în studio, să facem împreună o piesă.” M-am dus, am înregistrat cu ei, cu „Anexa Unu”, şi aşa a ieşit „Am plecat. Pa!”, o melodie care a explodat în mediul on-line. Atunci am realizat eu, pentru prima dată, că mi-ar cam fi plăcut să merg pe drumul ăsta, al muzicii. Dar n-am îndrăznit să păşesc prea departe pe urma acestui vis, căci mi se părea intangibil. Aşa că am terminat liceul, m-am mutat la Cluj, pentru facultate, deci aproape de casă, într-un mediu la fel de ocrotitor ca acela din Dej…

– Spre ce facultate te-ai orientat?

– M-am înscris atât la Ştiinţe Economice, cât şi la Politehnică, am fost admisă la ambele şi, aproape un an de zile, le-am dus în paralel. Până într-o zi, când m-am trezit la un curs, la Poli, şi mi-am zis: „Ce naiba caut eu aici?”. I-am sunat pe ai mei şi i-am anunţat că eu renunţ la facultatea aia, fiindcă nu-i de mine. Cam în acelaşi timp, m-am împrietenit cu băieţii din trupa de reggae-rap Camuflaj şi-am început să lucrez cu ei destul de serios. De pildă, am făcut împreună piesa „În jurul lumii”, care s-a răspândit foarte repede şi cu mult succes în mediul online. După o vreme, băieţii s-au mutat în Bucu­reşti, au sondat terenul şi, după ce s-au lă­murit asupra situaţiei, au început să insiste pe lângă mine să-i urmez. Îmi tot spuneau că piaţa muzicală din Cluj e prea restrânsă şi că la Bucureşti se „dă ora exactă”. M-am tot gân­dit şi m-am tot răsucit… Mi-am zis că dacă vreau să plec la Bucu­reşti, am nevoie să-mi închiriez măcar o că­­mă­ruţă, dar ca să-mi închiriez o cămă­ruţă, ar fi trebuit să mă angajez undeva, ca să fac rost de bani. Ca atare, am decis că singura soluţie era să obţin o bursă, din care să plătesc chiria din Bucureşti. Am tras tare, am luat bursa şi-aşa m-am mutat la Bucureşti, dar, iniţial, numai cu jumă­tate de picior, căci făceam naveta între Ca­pitală şi Cluj, ca să-mi ter­min faculta­tea. Două săptămâni stăteam în Cluj, două în Bucureşti şi tot aşa. Acest du-te-vino a ţinut până la sfârşitul anului şcolar, după care mi-am anunţat părinţii că mă mut cu totul în Bucu­reşti. Săracul tata s-a speriat puţin, fiindcă el consideră că ori faci ceva ca lu­mea, ori nu mai faci, iar în viziunea lui, cineva care face muzică trebuie să se apuce de asta din fragedă copilărie: să facă şcoala de muzică, să în­veţe măcar un instrument… Se temea să nu eşuez cumva, iar eşe­cul să nu mă de­moralizeze. L-a liniştit însă mama, care întot­dea­una m-a susţinut pe ideea asta, cu muzica, şi-aşa, cu binecuvântarea lor, am descins aici, cu arme şi bagaje.

– Ardelenilor nu le place gălăgia din Capi­tală. Ţi-a fost teamă de mutarea în Bucureşti?

– Da, mare de tot! Însemna o completă ieşire din zona mea de confort şi-o aruncare în necunos­cut. Eu sunt o structură căreia îi place să analizeze lucru­rile şi să prevadă rezultatul unui gest sau al­tul, nu sunt genul care se aruncă aşa, cu capul îna­in­te şi cu ochii închişi. Iar rezultatul mutării în Bucureşti era impo­sibil de prevăzut. Clujul însem­na pentru mine un me­diu sigur şi confortabil, în­semna apropierea de familie şi de prieteni şi un traseu de viaţă bine schiţat, previ­zibil şi fără riscuri. Dacă rămâneam acolo după înche­ierea masteratului, mai mult ca sigur că m-aş fi înscris la doctorat şi aş fi rămas să predau în facultate. Am pritocit îndelung mutarea asta, în lunile acelea de na­vetă şi, până la urmă, am zis: acum ori niciodată! Tre­buia să-mi asum riscul, căci aveam mult prea mare drag de muzică. Odată stabilită aici, mi-am găsit un loc de muncă (eram manager asistent la firma Get Fit), am început să iau lecţii de canto, să lucrez din ce în ce mai mult în studio… După câteva luni, mi-am dat seama că nu mai rezistam în munca aceea de birou şi că, probabil, nici colegul meu, cu care împărţeam o încăpere, n-ar mai fi rezistat multă vreme, fiindcă eu, şi când lucram, cântam. (râde)

– În final, ţi-a priit Bucureştiul?

– Atunci nu prea. Între timp, interveniseră nişte probleme de sănătate care nu-mi permiteau să mă desfăşor muzical cum ar fi trebuit şi-atunci mi-am căutat un alt serviciu, l-am găsit, am stat acolo ceva, dar, finalmen­te, deşi nu mi se reproşa nimic profe­sional, şeful mi-a spus: „Tu trebuie să faci muzică. Aici îţi faci treaba, dar te chinuieşti. Sufletul tău tânjeşte după altceva. De ce nu încerci să te duci la «Vocea României»?”. A fost o perioadă foarte tulbure. Nici în viaţa mea per­sonală lucrurile nu mai mergeau prea bine. Ca să mă limpezesc, am plecat la fratele meu, în California. Am stat acolo o lună şi jumătate şi, departe de orice influ­enţă exterioară, am decis că era cazul să operez în viaţa mea schim­bări. M-am întors în România şi, de parcă univer­sul ar fi hotărât să-mi dea şi el o mână de ajutor, viaţa mea chiar a început să se aşeze pe un făgaş nou. Am încheiat relaţia în care fusesem până atunci, mi-am schimbat locuin­ţa, am început să-mi văd temeinic de să­nă­tate, atât fizic, cât şi emoţional, iar muzical, m-am mutat la un alt studio, la Full Boss Music. Am luat totul de la zero, dar de-acum aveam o altă stare de spi­rit, îmi recăpătasem optimismul, ajun­sesem la mal şi ce­rul era din nou se­nin! După care, la insistenţele mul­tora dintre cunoştin­ţele mele, m-am înscris la Vocea României, un nou salt în necunoscut, dar, de data asta, mă simţeam ca şi când aş fi avut coardă de siguranţă!

– Ce probleme de sănătate ai avut, Anda? Spu­neai că ele au cam pus frână muzicii.

– Din pricina unor deficienţe dorsale, mi-au fost afectaţi muşchii gâtului şi asta a dus şi la o dezechili­brare a articulaţei temporo-mandibulară. Am început să am dureri mari în zona gât-mandibulă, iar muşchii laringelui îmi oboseau foarte tare, astfel că nu mai eram capabilă să susţin o repriză de cântat de 45 de minute, cum e normal. În plus, şi din punct de vedere psihologic mi-a fost destul de greu: faptul că nu reu­şeam să mai cânt la capacitate maximă mă măcina şi asta agrava situaţia. Era un cerc vicios foarte dificil de rupt. A şi durat câţiva ani. Singura soluţie ca să ies la lumină a fost să accept realitatea dificultăţilor mele, dar şi posibili­tatea reeducării corpului şi minţii. A fost o muncă pe două direcţii: la nivel psihologic şi la nivel fizic. Am început să fac sport (stretching, yoga, pilates), am în­vă­ţat cum să dorm, astfel în­cât să-mi me­najez spatele şi gâtul, am mers la şedinţe de kinetoterapie, la masaj, am ape­lat şi la remedii homeopate şi am lucrat foar­te mult cu min­tea, astfel încât să ajung să-mi elimin frus­trările şi frica aceea paralizantă.

– Pe lângă vocea ta excepţională, un alt lucru care te-a făcut remarcată a fost aerul tău uşor melancolic, un soi de frumuseţe cu lacrimi în ochi…

– Cred că a fost mai curând sensibilitate, nu melan­colie. Aşa sunt Racii: au o emoţionalitate intensă, sunt foarte sentimentali. La mine, sensibilitatea s-a mani­fes­tat încă din copilărie: simţeam puternic vibraţia, încărcătura oricărui moment sau a oricărei întâmplări. În plus, am fost un copil care s-a maturizat foarte repe­de. Probabil şi pentru că mereu am fost atrasă de stu­diul oamenilor. Când eram mică, mie îmi plăcea să stau în preajma adulţilor, nu să mă joc cu cei­lalţi copii. Preferam să-i studiez pe oame­nii mari, să le analizez reacţiile, gesturile, felul în care vor­beau, atitudinea… De-asta, de foarte devre­me, am conştientizat că am capacitatea de a „citi” oamenii, de a le intui caracterul, de a le „vedea” substraturile – ceea ce m-a ajutat deseori, de-a lungul anilor. Iar tot obser­vându-i şi analizându-i pe alţii, mi s-a părut absolut firesc, la un moment dat, să mă anali­zez şi pe mine, să fac un soi de scufundări în interior. Poate şi asta s-a văzut la televizor. Şi concen­tra­rea! Nu-mi puteam permite să dau frâu emo­ţiilor, şuvoiul lor ar fi putut să mă înece, şi nici n-am vrut să mă gân­desc la miza concursului, la ierarhia fina­lă. Eu venisem acolo ca să văd cât de departe pot să merg, muzical, să-mi tes­tez limitele. Din acest mo­tiv, nici n-am suferit când am vă­zut c-am ieşit pe locul doi. Din con­tră, m-am bucurat foarte mult pentru Tibi Albu. Am ştiut că eu mi-am făcut treaba cât am putut de bine şi că, în­tr-adevăr, acela a fost, în mo­mentul respectiv, locul meu pe podium.

– Ai fost ovaţionată de public minute în şir. Succesul nu ţi-a tras covorul de sub pi­cioare?

– Nu, deloc. Pe tot parcursul concursului, am simţit nevoia să-mi cultiv o stare de smere­nie. Prezenţa într-o ast­fel de emisiune, expu­nerea de care benefi­ciezi şi reacţiile oame­ni­lor te pot ameţi, poţi greşi lesne drumul. Lucrurile nu sunt chiar atât de sigure şi de sclipi­toare cum le vezi tu a­tunci, în acele clipe de efer­ves­cenţă. Eu m-am con­centrat mereu pe ideea că laudele şi aplau­zele acelea sunt efe­mere, astfel încât să n-am aşteptări prea mari, să nu mă pră­buşesc la în­che­ie­rea concursului. Am vrut să mă păs­trez cu pi­cioarele bine în­fipte în pământ, am preferat să-mi cultiv realismul, să nu mă îmbăt cu rozul acelor mo­mente din timpul concursului. Mulţi oameni care vin la acest concurs de la Pro TV au impresia că vor de­veni brusc foarte mari, nişte nume cu greutate în mu­zică. Ceea ce eu nu cred că se poate. În trei luni nu poţi să-ţi construieşti o imagine compa­rabilă cu aceea a unor oameni care muncesc în acest domeniu de 15-20 de ani. Într-adevăr, concursul îţi aduce un plus de imagine, însă acest capital trebuie întreţinut şi crescut cu multă muncă.

– Ce se întâmplă cu tine acum, după triumful aproape deplin de la „Vocea României”?

– În săptămânile astea care au trecut de la înche­ierea concursului, am încercat să mă odihnesc cât mai mult. Şi, constatând că am în casă un perete alb, liber, am decis că, la modul metaforic, o să-l umplu cu proiecte: vreau să-mi schiţez traiectoria şi s-o vizualizez. Mai ales că acum am căpătat avânt, adică „Vocea României” şi-a îndeplinit rolul: mi-a dat măsura posibilităţilor mele muzicale şi acea încredere în mine de care aveam mare nevoie. Cu siguranţă că voi mai lucra şi cu Marius Moga, fostul meu antrenor. Şi, între timp, continuu cu concertele live – cânt în fiecare duminică seara la clubul Bordello, din Centrul Vechi. Împreună cu Cătălin Co­telin, în formula „Night Lights” (voce şi pian), întreţinem at­mosfera cu sesiuni de piano-bar. Iar din martie, voi apărea şi în musicalul „Vrei să ştii ce am fă­cut în America?”, la Teatrul Elisabeta. E vorba de un spectacol în regia Mălinei Andrei, o provocare pentru mine, fiindcă este prima mea întâlnire cu actoria.

– Te-ai împrietenit până la urmă cu Bucureştiul? Există în Capitală un loc al tău?

– Îmi place foarte mult să ies şi să mă plimb pe străzi cu case vechi, îmi place să mă întâlnesc cu prietenii mei de suflet şi să stăm de vorbă, dar, în egală măsură, îmi place să mă cuibăresc în casă şi să citesc. Merg, în continuare, la diverse conferinţe pe teme de dezvoltare personală, iar duminicile, dacă nu mă deturnează repetiţiile, mi-am format un obicei – mă întâlnesc cu prietena mea cea mai bună, Claudia, şi mergem în lo­cu­rile „noastre”: la cafeneaua „noas­tră”, la cinematograful „nostru”, la res­tau­ran­tul „nostru”… Duminica e ziua „noas­tră”. (râde) Iar atunci când simt nevoia de aca­să, „evadez” la ai mei, ca să mă bucur de îm­bră­ţişările părinţilor, de dragos­tea câinelui meu, ca să-mi umplu sufletul din reîntâl­nirile cu prietenii din copilărie. Acolo, în Dej, e cuibul meu şi marea mea sursă de energie.

sursă: formula-as.ro

Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RECLAMĂ

PUBLICITATE

TU AI DAT LIKE?

RECLAMĂ

loading...

PUBLICITATE

ABONEAZĂ-TE PENTRU ȘTIRI VIDEO

PUBLICITATE

CAUTĂ CE TE INTERESEAZĂ

Web Doar pe Dej24.ro

DONEAZĂ

Dacă doriți să sprijiniți financiar Dej24.ro, CLICK pe butonul de mai jos pentru a dona orice sumă de bani.

PARTENER