Un tânăr din Dej a reușit să urce pe „acoperișul” Africii – Muntele Kilimanjaro

Un tânăr din Dej a reușit să escaladeze muntele Kilimanjaro, cel mai înalt munte din Africa, scopul fiind unul caritabil.

Face sport dintotdeauna si mereu a gasit provocari noi care sa il determine sa se autodepaseasca.

Cunoscut intre romanii din UK pentru cronica sa fotografica si pentru motto-ul Romani in UK –  Impreuna ne este mai usor!”,  Inno Brezeanu este un dejean stabilit la Londra de peste 19 ani si lucreaza in IT. Din pasiune a preluat in anul 2002 proiectul romani.co.uk, care este de ani de zile cea mai mare comunitate online a romanilor din UK.

Si-a propus la inceputul acestui an sa escaladeze intr-o echipa mica muntele Africii-Kilimanjaro. Imi amintesc ca atunci cand l-am auzit prima data povestind despre decizia sa, m-am gandit ca este probabil provocarea care il va determina sa se autodepaseasca.

Inno a dedicat aventura sa de a infrunta greutatile pe care acoperisul  Africii le aduc atunci cand doresti sa ajungi in varf, charity-ului britanic Hospices of Hope, printr-o campanie bine mediatizata de strangere de fonduri intitulata simbolic: “ Escaladand Kilimanjaro pentru a aduce speranta”. Asta deoarece Hospices of Hope desfasoara de multi ani in Romania proiecte extraordinare pentru bolnavii de cancer, oferind ingrijire paliativa.

Cunoscandu-l si lucrand cu Inno Brezeanu stiu ca atunci cand isi propune sa realizeze ceva are perseverenta si tenacitate pentru a isi duce la capat proiectul. Dar Kilimanjaro este varful care te solicita atat psihic cat si fizic si incercarea de a ajunge in varf poate sa aduca piedici nebanuite. Faptul ca a reusit si ca s-a chinuit l-au marcat si l-au intarit in egala masura. S-a intors din Africa convins mai mult decat noi, care putem filozofa de pe margine, ca ne putem bucura de atatea lucruri pe care nu le observam in goana si zdroaba noastra zilnica. S-a intors mai puternic si cu o viziune diferita asupra vietii si esentei acesteia.

Ce te-a determinat mai exact sa pleci in aceasta aventura?

Este destul de greu sa spun cu precizie ce anume m-a determinat sa plec in aceasta aventura. Probabil o pasiune mai veche pentru munte dobandita inca de cand eram in tara alaturi de dorinta de a descoperi locuri noi si de ce nu, un propriu test – fizic si mental.

De ce acum?

Am gasit echipa potrivita, am fost un grup de 6 prieteni de 5 nationalitati diferite. Logistica pentru o asemenea expeditie este destul de complicata si orice amanunt neanalizat corect poate duce la esec. Acum la capat de drum cred ca a fost momentul potrivit si am avut alaturi oamenii potriviti.

 Ai fost pregatit pentru Kilimanjaro?

Pregatire?! Drumetia spre Kilimanjaro este o treaba foarte serioasa si oricat de bine esti pregatit fizic, organismul poate reactiona dur la altitudine. Au fost cazuri de atleti de performanta care au esuat, dar si cazuri de persoane fara o mare pregatire care au reusit. Inainte de a pleca am avut momente in care m-am simtit pregatit si altele in care am avut dubii. Despre mine personal pot sa va spun ca imi place sa cred ca sunt o persoana activa: skiez mult, iar cand ploaia londoneza se opreste si imi permite, merg cu rolele. Sunt membru in cateva echipe de roleri din Londra si ocazional fac antrenamente cu echipa de role viteza – LSST – a Londrei.

Dar (face o pauza destul de lunga, incercand parca sa isi caute cuvintele potrivite) dupa cum spuneam, nu poti sa fi niciodata pregatit fizic suficient. Nimeni nu este scutit de problemele cauzate de altitudine, muntele nu face exceptii.

Probabil cea mai sarguinciosa pregatire, si care nu a dat gres este ca mi-am lasat barba, care s-a potrivit imaginii de explorator. In rest, nimic nu a fost cert.

Ce este greu de inteles inainte de a ajunge acolo , este ca desi pregatirea fizica nu trebuie sa fie neglijata deloc sunt multi alti factori care determina reusita. Colegii din echipa care au participat la curse maraton spuneau ca  diferenta cruciala  intre un Maraton si escaldarea Kilimanjaro este ca la finalul zilei nu te asteapta o echipa care sa te felicite, nu este un dus fierbinte acasa  si nu sunt acolo prietenii care te invita la o bere.  La finalul zilei de drumetie pe Kili te astepta o noapte friguroasa, probabil o durere de cap dupa care urmeaza o zi si mai grea  – te trezesti dimineata la ora 6 pe un frig infiorator, un frig care imi este imposibil sa vi-l descriu. Totul, dar absolut totul este inghetat  in jur, inclusiv prelata cortului are gheata deasupra.

Cum ai descrie drumetia spre acoperisul Africii ?

Sunt multe de spus despre calatoria spre varful Uhuru, punctul cel mai inalt din Kilimanjaro. Despre partea turisitica si organizatorica s-au scris multe carti.  Grupul cu care am fost  este format din 6 persoane de 5 nationalitati diferite. Fiecare dintre noi am experimentat dificultati la momente diferit. Trei membrii ai grupului sunt fosti participanti la maraton, dar acest fapt nu i-a scutit de probleme.

Nu am crezut vreodata ca altitudinea poate cauza asemenea probleme ca cele experimentate. Nu am crezut ca efectul altitudinii poate fi atat de profund atat asupra corpului cat si asupra performantei fizice.

De la 3000 de metri in sus, totul a devenit de trei ori mai greu, la 4000 metri altitudine totul trebuie sa se miste incet cu  2 respiratii la fiecare miscare, iar la 5000 metri inaltime devii constient de fiecare suflare, fiecare pas, deoarece a respira gresit sau a face un pas gresit inseamna a iti termina brusc escaladarea.

Drumetia spre varful Uhuru este mai grea in fiecare zi, acesta fiind cred cel mai dificil. Sa accepti ca ai avut o zi extrem de grea si solicitanta, intelegand in acelasi timp ca ziua urmatoare va fi mai grea. Accepti ca ai vazut drumetia superficial si stii cat de greu este ceea ce la Londra parea ipotetic mult mai usor.

Dupa cum ziceam mai devreme, la finalul zilei nu te asteapta un dus cald si prietenii la o bere, la finalul zilei de Kilimanjaro te astepata o noapte friguroasa, urmata de o dimineata inghetata si de o zi si mai grea.

Cel mai dificil moment este in mod cert, urcarea de la ultiumul camping la varful Uhuru. Este o urcare care se face noaptea, de la miezul noptii sosirea fiind la rasaritul soarelui.

Dupa plecarea din camping, incepe o urcare foarte abrupta in bezna, lanterna frontala lumineaza cativa bolovani in fata ta si persoana din fata. Deasupra ai cerul si in rest este bezna totala. Comparam experienta cu un film SF, cu o aterizare pe o planeta straina in care totul este negru in jur si lanterna nu prea face fata. Pe minut ce trece se face mai frig si desi aveam echipament performant, orice oprire prea lunga iti poate determina esecul si  intoacerea. Sunt 6 ore in care fiecare secunda este mai grea decat cea dinainte.

La ce te-ai gandit in acele momente?

E greu de expirmat ce iti trece prin cap in momentele acelea dar imi aduc aminte ca pe drum m-a fulgerat un gand:  drumetia spre Kili e ca si …  drumul in viata – nu se usureaza deloc, e din ce in ce mai greu.  Incepe usor: cu o calatorie de 3 -4 ore cu masina, urmata de o drumetie de cateva ore printr-o padure tropicala superba (am vazut niste flori superbe, cateva specii de maimute jucause care il fac pe orice adult sa chicoteasca ca un copil de 5 ani). Si de fapt fiecare zi este mai dura, ziua urmatoare stii ca nu te astepta nimic usor.  Ajungi aproape de final intr-o bezna totala, in care mergi, mergi si tot mergi. La un moment dat mintea iti joaca feste, iti este teama sa analizezi ceea ce iti trece prin cap. Te gandesti daca delirezi, daca este firesc sa treci prin acele momente.

Ajuns la final la rasaritul soarelui m-a incercat un sentiment greu de descris  – ca a meritat ficare secunda?! este putin zis… sa multumesti ghidului?!… par a fi deja chestii mult prea  pamantesti. Te uiti in zare si parca ai vrea sa zici ceva dar privelistea si sentimentul de reusita sunt atat de covarsitoare incat ramai in tacere si stii ca pot doar cuprinde acele momente in suflet pentru ca vor ramane cu tine pentru totdeauna. Nu mai ai nevoie sa spui nimic, este un moment in care poti doar sa simti. Inchizi ochii si te gandesti la cei de acasa, si stii ca sunt alaturi de tine.

Ce ai invatat din calatoria ta caritabila?

Localnicii au o vorba – care a devenit expresie – legenda (comercializata pe palarii, triocuri etc.) “Pole, Pole“ care inseamna “incet, incet“. Chiar daca uneori imi doream cu indarjire sa merg mai repede  pentru a termina traseul din ziua respectiva mai repede pentru a avea mai mult timp pentru odihna, am invatat sa ii  ascult pe cei care stiu despre ce vorbesc . Nu trece spusele celor care au experienta in domeniu, chiar daca ai  4 maratoane la  palmares. Disciplina este cheia reusitei.

Am fost sustinuti de o echipa de porteri localnici care ne-au dus bagajele si alimentele, multi dintre ei erau incaltati cu adidasi vechi  sau chiar tenisi  – noi aveam bocanci impremeabili Goretex – geci de puf si saci de dormit de sute de lire – ei  carau bagaje de 25 – 30 kg, unii pe cap.
Am invatat sa ii apreciez pe cei care nu sunt asa norocosi ca tine. Ca sfat cred ca noi toti ar trebui sa apreciem tot ce avem, sa apreciem faptul ca sunt unii care nu au access la necesitatile zilnice de igiena, la mancare. Apreciaza fiecare secunda, pentru ca urmatoarea  este mai grea!

Ai revenit astazi la Londra. Cu ce ganduri? 

Ma bucur ca am ajuns pe acoperisul  Africii, ma bucur ca am dus sigla Romani in UK pe Kilimanjaro si ca am reusit sa strang pana acum peste £1200 in donatii pentru Hospices of Hope.
Sper ca invataturile de viata pe care le-am primit infruntand Kilimanjaro sa ramana cu mine si daca voi putea sa pot impartasi si altora din aceste invataturi.

Traim intr-o lume cinica, o lume materialista si de multe ori lipsita de scrupule. Ne implicam cu greu in proiecte care nu au ca rezultat finit aducerea unui beneficiu material sau de imagine. De aceea atunci cand oameni ca Inno Brezeanu ajung pe acoperisul Africii din determinare si pentru a sprijini un ONG, nu ne ramane decat sa ne bucuram ca exista persoane ca el.  Ii spun lui Inno Brezeanu pentru proiectul sau “ Climbing Kilimanjaro to bring Hope!”- Jos Palaria!

Cristina Irimie